Documente aferente:

• Principii CEDO
• Anexa Evidenta cauze neexecutare castigate ian 17
• Anexa Evidenta cauze neexecutare incalcare

– Administraţia constituie un element al statului de drept, interesul său fiind identic cu cel al unei bune administrări a justiţiei. Dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 din Convenție de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi.

– Pasivitatea creditorului nu poate constitui o justificare pentru neexecutarea unei hotărâri deoarece nu este rezonabil să-i ceri unei persoane, care în urma unei proceduri judiciare a obţinut o hotărâre împotriva statului, să recurgă la procedura de executare silită sau să intenteze noi acţiuni împotriva autorităţii pentru a obţine executarea obligaţiei în cauză.

– În unele cazuri este necesar ca creditorul să efectueze anumite demersuri procedurale care să permită sau să accelereze executarea unei hotărâri. Obligaţia de cooperare, care îi revine unei persoane, nu trebuie să depăşească totuşi strictul necesar şi, în orice caz, nu exonerează administraţia de obligaţia pe care i-o impune Convenţia de a acţiona din proprie iniţiativă şi în termene rezonabile, bazându-se pe informaţiile de care dispune, pentru a respecta hotărârea pronunţată împotriva sa.

– Obligația instituită de lege în sarcina creditorului de a depune o cerere scrisă pentru executare, o copie a actului de identitate și/sau o copie a hotărârii definitive, învestite cu formulă executorie constituie formalităţi rezonabile, neputând fi considerate acte de executare silită. În situația în care creditorul nu depune documentația prevăzute de lege, este important ca debitorul să îl informeze cu privire la formalităţile necesare pentru executare.

– Refuzul creditorului de a efectua formalităţi legale rezonabile pentru executarea hotărârii reprezintă o imposibilitate obiectivă de executare. Refuzul creditorului de a coopera, atunci când îndeplinirea obligaţiei autorităţilor implică în mod necesar cooperarea acestuia, constituie un caz de imposibilitate obiectivă de executare (de ex., refuzul creditorului de a permite accesul pe terenul său pentru ridicarea unui stâlp).

– Constituie imposibilitate obiectivă de executare şi situaţia în care hotărârea judecătorească obligă autoritatea să efectueze un act care nu mai putea fi adus la îndeplinire în momentul pronunţării hotărârii (de ex., reintegrarea pe postul de director, în condițiile în care mandatul corespunzător funcției de director expirase la momentul la care s-a pronunțat hotărârea; reluarea unei proceduri de adjudecare, în condițiile în care a dispărut obiectul de adjudecat). Imposibilitatea de cuantificare a sumei de plată determină o imposibilitate obiectivă de executare (de ex., obligarea la plata unor suplimente salariale, fără a se stabili prin hotărâre cuantumul acestora și în absența unui act normativ care să stabilească cuantumul, procentul sau care să ofere criterii de determinare concretă a acestora).

– În schimb, refuzul autorităților de a executa o hotărâre, invocând argumente care nu fuseseră aduse la cunoştinţa instanţei de fond, nu poate reprezenta o imposibilitate obiectivă de executare. De asemenea, refuzul de executare întemeiat pe elemente de fapt care fuseseră analizate şi respinse de instanţele judecătoreşti, nu poate reprezenta o imposibilitate obiectivă de executare.

– Pronunțarea unei noi hotărâri, care obligă autoritatea debitoare la plata unor despăgubiri/zi întârziere pentru neexecutare, constituie o dovadă că executarea era la acel moment posibilă, în ciuda susținerilor debitoarei privind imporibilitatea de executare.

– Autoritățile nu se pot sustrage executării unei hotărâri judecătoreşti, invocând interpretarea incorectă a legii interne sau a situaţiei de fapt din partea instanţelor naţionale, repunând astfel în discuţie fondul cauzei. Chiar dacă ar exista o divergenţă de interpretare, pe baza principiului supremaţiei dreptului într-o societate democratică, hotărârea definitivă pronunţată de instanţele naţionale prevalează faţă de opinia autorităţilor administrative, iar acestea sunt obligate să se conformeze în întregime. În plus, în unele situații în care autoritățile au invocat aceste aspecte, CEDO le-a reproşat acestora că nu au introdus căile de atac ordinare împotriva hotărârii judecătoreşti criticate.

– Autoritatea nu se poate prevala de o imposibilitate obiectivă de executare, dacă această imposibilitate nu a fost constatată în cadrul unei proceduri judecătoreşti sau administrative, opozabile creditorului. O scrisoare simplă a debitoarei, prin care informează partea interesată de ”imposibilitatea” executării, nu constituie un motiv de exonerare.

– În situația obținerii unei hotărâri care constată imposibilitatea executării, autoritatea trebuie să facă demersuri pentru a asigura executarea prin echivalent.

– În situația în care autoritatea invocă imposibilitatea executării deoarece situația juridică din cauză este neclară (de ex., situația imobilului de predat), CEDO consideră că este datoria autorităţilor şi nu a creditorului să clarifice situaţia juridică.

– Autoritatea debitoare nu trebuie să facă acte prin care să determine imposibilitatea de executare (de ex, vânzarea apartamentului în litigiu în timpul procesului intentat de reclamant).

– Chiar dacă dispozitivul hotărârii nu pune în sarcina autorităţilor nicio obligație precisă (de ex., dacă se dispune anularea unui act al administrației), hotărârea trebuie executată, deoarece obligația de executare a unei hotărâri nu se limitează la dispozitiv, ci trebuie să aibă în vedere și considerentele. Dacă totuși hotărârea obținută nu este susceptibilă de executare, fiind necesară introducerea unei noi acțiuni pentru stabilirea detaliilor privind executarea, autorităţile sunt cele care trebuie să facă acest demers.

– Executarea în mod defectuos a unei hotărâri judecătoreşti, fapt constatat fie de instanțele naționale, fie în mod direct de CEDO, atrage încălcarea Convenției (de ex., emiterea unei noi decizii privind pensia sau a unei decizii de reintegrare care sunt anulate ulterior de instanța de judecată).

– Chiar dacă neexecutarea unei hotărâri se datorează unei alte autorităţi a statului decât instituţia debitoare, statul rămâne responsabil pentru încălcarea Convenției.

– Simpla susţinere a autorităţii că ar fi executat nu este suficientă, în măsura în care nu se coroborează cu alte elemente de probă.

– Printr-o contestaţie la executare nu se poate repune în discuţie fondul, afectând autoritatea de lucru judecat a titlului reclamantei.

– Suspendarea executării unei hotărâri pronunţate împotriva statului nu este în esenţă contrară Convenţiei, deoarece și debitorul public trebuie să aibă posibilitatea de a invoca fapte apărute după pronunțarea hotărârii definitive. Totuşi, în materii importante pentru reclamant (cum ar fi dreptul muncii), autorităţile trebuie să acţioneze cu diligenţă sporită pentru a asigura executarea rapidă.

– În absenţa unei hotărâri de suspendare a executării, faptul că o contestaţie la executare este în curs nu justifică un refuz de executare. Emiterea unei decizii de suspendare de către debitoare nu justifică neexecutarea.

– În situația în care creditorul este nemulţumit de modalitatea în care s-a făcut executarea, autoritățile sunt obligate să depună diligențele necesare pentru a stabili, în cadrul procedurilor judiciare inițiate de creditorul nemulțumit, dacă și-au executat în mod corect obligația.

– O creanță împotriva statului, rezultată dintr-o hotărâre judecătorească, rămâne validă și trebuie executată, chiar dacă potrivit legislației interne dreptul de a cere executarea silită s-a prescris. Constatarea de către instanţele naţionale a prescrierii dreptului creditorului de a cere executarea silită nu înlătură obligaţia de executare a hotărârii interne, având în vedere că aceasta nu a fost nici anulată, nici modificată.

A. Particularităţi în cauzele referitoare la hotărâri judecătoreşti privind obligaţia de a da (o sumă de bani)

– Statul nu poate să invoce lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea unor hotărâri judecătorești.

– În situația în care creditorul şi autoritatea debitoare au creanţe reciproce operează compensarea; în acest caz nu trebuie distins între bugetul local și bugetul de stat.

– Formularea unei contestaţii la executare în scopul stabilirii cuantumului datoriei nu este, în principiu, contrară Convenției.

B. Particularităţi în cauzele referitoare la hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva unor societăţi faţă de care statul este responsabil

– Pentru ca statul să poată fi exonerat de răspundere pentru acţiunile şi omisiunile unei societăți comerciale/companii naţionale, aceasta trebuie să beneficieze de o independenţă instituţională şi operaţională suficientă faţă de autorităţi.

– Faptul că o procedură de lichidare judiciară este în curs/ finalizată în privinţa unei societăţi faţă de care statul este responsabil, nu justifică neplata unei creanţe izvorâte dintr-o hotărâre definitivă. Chiar dacă derularea unei proceduri de faliment poate justifica o anumită întârziere în plata unei creanţe, statul nu poate să invoce lipsa resurselor financiare pentru a justifica neexecutarea unor hotărâri judecătorești.

C. Particularităţi în cauzele referitoare la hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit obligaţia de reintegrare pe post şi/sau plata drepturilor salariale

– Reorganizarea/restructurarea activităţii nu constituie un motiv întemeiat pentru a refuza executarea unei hotărâri; CEDO estimează că, dacă ar accepta acest argument, ar echivala cu a admite că administrația se poate sustrage executării unei hotărâri invocând eliminarea postului din organigramă. În situația invocării unui astfel de motiv, autoritatea trebuie să se adreseze unei instanţe care să constate prin hotărâre definitivă imposibilitatea de reintegrare pe postul deţinut anterior.

– Nu se poate reproşa creditorului că a refuzat un post de execuţie, în măsura în care acesta era inferior  celui pe care îl deținuse. Nu se poate reproşa creditorului nici că nu s-a înscris la concursul de ocupare a postului, în condițiile în care hotărârea internă impunea debitoarei o obligație necondiționată de reîncadrare. În schimb, dacă creditorul refuză în mod nejustificat să accepte posturile oferite, fapt constatat printr-o hotărâre judecătorească, debitorul se află într-o imposibilitate obiectivă de executare.

– Obligaţia de reintegrare ia sfârşit în momentul în care creditorul se pensionează sau la deschiderea procedurii lichidării judiciare împotriva debitoarei.

– Obligaţia de plată a salariilor subzistă până în momentul reintegrării efective/momentul în care obligația de reintegrare a luat sfârșit. Obligaţia de plată a salariilor include şi obligaţia de plată a contribuţiilor sociale aferente.

– După reintegrarea pe post, acordarea unui salariu inferior echivalează cu o neexecutare parţială.

D. Particularităţi în cauzele privind executarea cu întârziere

– În principiu, în absența unei justificări rezonabile, executarea unei hotărâri cu o întârziere mai mare de 1 an constituie o încălcare a Convenţiei. Durata procedurilor administrative nu constituie o justificare rezonabilă pentru întârziere.

– Caracterul rezonabil al termenului de executare trebuie să fie apreciat ţinând seama în special de complexitatea procedurii de executare, de comportamentul creditorului şi al autorităţilor competente. Totuşi, indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului bugetar, statul este obligat să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea hotărârilor într-un termen rezonabil.

– Executarea cu întârziere este imputabilă autorității dacă a fost determinată de introducerea unei contestaţii la executare care a fost respinsă de către instanţa naţională.

– Eşalonarea plăţilor pe perioade excesive constituie o încălcare a Convenției. Totuși, în situații excepționale, determinate de cuantumul și numărul creanțelor, măsurile de eşalonare a plăţii creanţelor, luate pentru menţinerea echilibrului bugetar, sunt conforme Convenției.

– Prin executarea cu întârziere (mai mare de 1 an), creditorii suferă un prejudiciu moral, care nu poate fi compensat prin simpla constatare a încălcării Convenției, fiind necesară acordarea unor sume cu titlu de daune morale. Autoritatea debitoare datorează daune morale chiar dacă a compensat prejudiciul material cauzat de executarea cu întârziere (de ex., debitul a fost actualizat cu rata inflației).